Cand ajungeam pentru prima data la Craiova, devenisem un devotat gustator de atractii turistice- avusesem grija sa-mi strecor in servieta incapatoare tot felul de indicatii si precizari de interes. Am reusit sa bat orasul in lung si-n lat. Parcul Romanescu figura pe lista. Prin accident, a ramas la urma. N-am sa va relatez despre atatea locuri unicat, aglomerate in padurea fermecata, nu va voi tine de vorba doar din bucuria de a trece, alaturi de mine pe langa toate cate compun farmecul gradinii publice craiovene. M-as rezuma la a va descrie cum arata acel decorativ hemiciclu de la intrare, bine gandit si pe deplin reusit. Nu de elementul arhitectural am de gand a va relata ci despre coparticiparea turistului responsabil din noi la completarea acestei lucrari de arta. Puneti-va in conditia mea venit cu alte treburi prin zona dar decis sa nu scap intalnirea cu peticul de verdeta atat de reusit. Dar,ce credeti? Inainte de a vedea podul spectaculos aruncat peste apa, bustul lui Brancusi-marca un inceput in materie-grota cu ursi si toate cele, aveam de trecut prin supla amenajare artistica de la intrare. Am ramas interzis. Pe albul coloanelor aspirand spre inalt, pe aproape fiecare centimetru de varuiala rostuita candva sa contrapuncteze, prin ingenuitate, clorofila din preajma, ei bine pe intreaga epiderma a portalului sofisticat gandit, se rasfatau in suprem deliciu, nume-dar mai ales prenume-de contemporani atinsi de euforia dreptului la semnatura. Zeci-poate sute-de diminutive languroase isi disputau duios atentia noastra de insi norocosi. Sa le aflam de nume, sa impartasim bucuria de a a-i sti impreuna, de a ne bucura ca isi exercita cu indemanare si eficienta un drept fudamental in societatea moderna-dreptul la semnatura.
Cand am pus piciorul in Bucovina, stiam ce-mi propusesem la plecarea de acasa-sa bat cu pasul drumul ce leaga manastirile. Ni le prezentase academicianul George Oprescu in  revista Contemporanul- tot el ne vorbise acolo de intalnirile cu Brancusi-incepusera sa apara monografii cuceritoare. Stiam ce ma asteapta. Ce nu ne prevenisera invitatiile la drumetie printre Obcine? Omisesera, fiecare in parte si toate la un loc, sa avertizeze asupra trufasului mod de aplicare a dreptului la semnatura, practicat cu talent si bunavointa fata de urmasi al predecesorilor nostri pe traseu. Inchipuiti-va sacrele compozitii de pe peretii exteriori ai Moldovitei-ca sa iau un exemplu-cautate cu tremur in glas de bricege harnice si rezistente, pentru a lasa posteritatii valoroasele inscriptii cu nume menite sa reziste actiunii distrugatoare a timpului. Faptul ca multe din aceste mesaje pe altarul nemuririi aveau rotunjimea alfabetului gotic ma aducea si mai aproape de realitate-gandisera la fel si trecatori ce coborau din alta limba. Bunele obiceiuri nu cunosc frontiere. Altadata, in alt loc. Eram la Cozia si rosteam soptit inca de pe drum -Ale turnurilor umbre peste maluri stau culcate,Catre malul dimpotriva se intind, se prelungesc… Asteptam cu infrigurare clipa in care sa ma opresc la mormantul Voievodului. M-a cutremurat imaginea tabloului votiv si nu mi-a lipsit mult  ca sa uit de ce am venit…
Zeci de suflete indragostite s-au rupt din vraja momentului pentru a ne convinge ca ei au ajuns acolo inaintea noastra. Si ca nu fac din asta un inutil secret. Dovada, sub ochii nostri-numele le sunt la vedere, data evenimentului, deasemeni. Unii, mai atinsi de fiorul artei, au inscriptionat,c u mana tremuranda, inimioara atinsa de sageata.
Ne ramane, uneori, sansa de a constata ca in acest sagalnic raport catre posteritate, suntem sincroni cu altii de pe meridiane diverse. Suntem, de mult, europeni. La Verona, adultul din mine nu dorea sa-si refuze norocul de a trece pe sub balconul Julietei si sa incerce, de mai era posibil, sa se emotioneze la amintirea tramei propuse de Shakespeare. Zis si facut, cine m-ar fi putut opri sa rechem din memorie cateva versuri in timp ce-mi cautam locul printre multii vizitatori din toata lumea? Cum cine? Ei, predecesorii mei pe drumul lung si cunoscut catre balconul plin de suspine. Ei zic, dar cred ca e cam mult spus. Gandesc asa pentru ca orice trecator prin Verona isi face din asta o religie- sa se opreasca plin de sfiala sub balcon. Or aici, pe pereti nu se vad decat cateva mii de nume, prenume, data evenimentului, si nu de putine ori, tara de origine. Nedreptatea vine din faptul ca acesti pereti au fost croiti cu neintelegere voita la adresa celorlalti, obligati a izbuti cel mult sa se iscaleasca fie peste alte marturii precedente, fie pe capacul de la gura de incendiu. Nedreptati si inegalitati pe toate drumurile…
In mijlocul modestei incinte de la poalele balconului, te intampina cu priviri de bronz insasi Julieta. In buna masura, trupul ei s-a lasat agresat de coloritul agresiv al oxidantilor naturali. Doar umarul sting si sanul apropiat contrasteaza cu imaginea de ansamblu. S-a intamplat,ce? Vizitatori scrupulosi cu dreptul lor de a ramane in istorie au bagat de seama cu intristare ca s-a cam epuizat orice sansa de a scrie cu manuta proprie cele doua nume- El, Ea- au descoperit pe loc arta compensatiei. Iata-i, asadar, pozand langa Julieta, si nu oricum, ci asezandu-si degetele slinoase pe umarul ei , pe brat.
Mi-am rostit in barba speranta ca poate, cineva, candva,sa inzestreze victima cu un accesoriu necesar. Un pumn inmanusat, de boxer. Astfel ca, la atingerea de catre noi, certati cu rigorile turismului responsabil, sa se simta in puterea de a ne articula pe masura.
Ar fi vorba, la urma urmei, de un amendament la legea dreptului la semnatura, atat de vehement reclamat de unii din noi. Dupa cum se vede, oriunde ne-am afla.

Neagu Udroiu